Скачать с ютуб Felix și Otilia (1972) - (BEST available image quality on Youtube) в хорошем качестве

Felix și Otilia (1972) - (BEST available image quality on Youtube)

Felix și Otilia. Long métrage de Iulian Mhu, réalisé en 1972 sur une pellicule traitée selon le procédé Graphys Color, fraîchement inventé à l'époque. Enigma Otiliei În rolurile principale: Julieta Szönyi Radu Boruzescu Gheorghe Dinică Clody Bertola Sergiu Nicolaescu Gina Patrichi Decoruri: Radu Boruzescu Muzica: Anatol Vieru Costume: Miruna Boruzescu Scenatiul: Ioan Grigorescu După romanul "Enigma Otiliei" de George Călinescu. Inspirat de romanul « Enigma Otiliei » de George Călinescu, filmul lui Iulian Mihu se îndepărtează de carte nu atât prin modificările din cronologia narațiunii și prin epilogul tragic, cât prin atmosfera onirică, pe alocuri aproape suprarealistă. O viziune fragmentată a narațiunii se substituie amplelor descrieri din roman; filmul pare o succesiune a unor scene de gen în care extravaganța situațiilor rivalizează cu artificialitatea vorbirii, cu jocul eterogen al actorilor. Hermann Chrodower în rolul lui Costache Giurgiuveanu (cu vocea dublată de Marin Moraru) și Árpád Kemény (dublat de Mihai Pălădescu) în cel al lui Simion sunt de un firesc uimitor – priza de sunet, la ei, nu are nimic artificial, în timp ce la marii actori Nicolae Dinică, Clody Bertola, Gina Patrichi, Eliza Petrăchescu se simt efectele nedorite ale play-back-ului. Contrastele dintre scenele din interioarele bogat mobilate și plein-air-urile poetice pun în opoziție privirea ce se dorește obiectivă, cu visarea : amalgamul lor, în proporții diferite, pare a fi o marcă a lui Iulian Mihu. Aglomerării « antichităților » în interioarele ușor decrepite, arhitecturii complicate a locuinței lui Costache Giurgiuveanu i se opun scenele din grădină : pe fondul păduricii în culorile Școlii din Barbizon, mișcările personajelor în negru au uneori îngroșări de tip commedia dell’arte, alteori fac aluzie la scene galant-câmpenești din Watteau sau Manet. Costache, în alb, cu scara în mână în crângul de lângă casa e bruegelian. La Iulian Mihu, realismul balzacian se întrepătrunde cu cel fantastic : găinile care se plimbă în casa lui moș Costache nu par să deranjeze doamnele în costume luxoase, ci sunt o contrapondere a penelor de pe pălăriile fabuloase. Scena cu cireada de bivoli negri în care se pierd Felix și Otilia, pe la secțiunea de aur a filmului, pe o muzică de tip clasic vienez, în total contrast cu masivitatea animalelor, plasează relația personajelor în zona premoniției onirice. Niciun fel de etichetă nu se respectă în casa lui Costache: personajele mănâncă pe apucate ; la sosire, Felix e lăsat să stea în picioare cu valizele în mână o bună bucată de vreme. Conversațiile sunt extravagante. Latura estetizantă a lui Călinescu-romancier își găsește ecoul în imagini ca dipticul Felix-Georgeta reflectați în oglinzile șifonierului alb de început de secol XX. (Imaginea -Alexandru Întorsureanu și Gheorghe Fischer). Inserțiile cu fragmente din filme vechi, cu care Pascalopol o amuză pe Otilia la moșie susțin, prin simbolistică – oameni și animale – antagonismul dintre delicat și brutal, natural și artificial, candoare și arivism. Deși una din temele importante ale romanului este iubirea lui Felix pentru Otilia, dragostea pare absentă. Inocența fermecătoare a lui Radu Boruzescu se lovește de răceala statuarei Julieta Szonyi, ricoșează ca un ecou și se pierde în neantul insuportabilei ușurătăți a Otiliei. Pe fondul rezervei convenționale a lui Sergiu Nicolaescu și impasibilității Julietei Szonyi, jocul lui Radu Boruzescu (Felix), al Elenei Dacian (Aurica), al lui Ovidiu Schumacher (Titi) capătă un spor de viață și de naturalețe, chiar dacă palma pe care i-o dă Felix Otiliei e total neconvingătoare. Firescul lui Clody Bertola și al lui Florin Scărlătescu în rolul preotului, virtuozitatea lui Gheorghe Dinică eclipsează jocul Violetei Andrei și al lui Șerban Sturdza. Chiar atunci când urmărește stilizarea genurilor muzicii de vânătoare, de bal, al romanței sau al șlagărului, muzica lui Anatol Vieru, stranie, insolită, poetică, niciodată sentimentală, unifică aspectele eteroclite ale filmului și poartă amprenta inconfundabilă a compozitorului.